Cum ninge la Buda&Pesta

Mărunt. Încet. Însă temeinic, gospodăreşte. A început de ieri dimineaţă şi a ţinut-o aşa toată ziua şi toată noaptea într-una, de parcă cernea prin sita cea deasă, astfel că azi m-am trezit într-un an nou şi-ntr-un oraş schimbat la faţă. Nu s-au lăsat peste noi troiene, dar zăpadă groasă de-o palmă tot s-a strâns, destul cât să-mi aducă aminte de iernile copilăriei, cu neaua lor îmbelşugată şi statornică, care venea negreşit, în tot anul, în satul bănăţean de unde mă trag.

Ispitit de albul sclipitor de afară şi de mirosul proaspăt de iarnă, am ieşit îndată din casă şi-am suit Dealul Cetăţii. Sus, la Bastionul Pescarilor (Halászbástya), care altădată geme de turişti, acuma, nime-n lume. Afară de cei doi şoimari zgribuliţi care, îmbrăcaţi medieval (câte perechi de izmene or fi purtând pe sub colanţii à la Errol Flynn?), îşi aşteptau clienţii dornici să se tragă-n poză alături de doi şoimi (autentici) şi de doi războinici medievali (de operetă) lângă statuia kitschoasă a regelui Ştefan cel Sfânt. De sus, de la galerie (acum, slavă Domnului, neîngrădită de bariera metalică aducătoare de bani din timpul sezonului), Pesta abia se întrezăreşte printre fulgii mărunţi şi prin pâcla fumurie care a învăluit oraşul. Totul împrejur e gri, dar nu cenuşiul plumburiu al zilelor apăsătoare de iarnă seacă, când crapă pietrele de ger şi cerul încremeneşte într-o culoare duşmănoasă, cu sclipiri reci, tăioase. Şi cerul şi pâcla din care se ivesc fulgii de nea, până şi Dunărea alene curgătoare sunt acum de un gri alburiu, cald, prietenos, ca un soi de vălătuc de aburi de basm, din care te aştepţi să apară în orice clipă un Moş Crăciun rotofei şi cherchelit.

Minunăţia asta de zăpadă are efecte din cele mai neaşteptate; când cobor scările, ca s-o iau în partea cealaltă, către Palatul Regal, mă-ntâlnesc cu o turistă care, după cum e îmbrăcată, nu poate fi decât americancă: palton elegant, pantaloni aşijderi călcaţi ireproşabil şi, în picioare, adidaşi, că ţin la tăvăleală. Îmi zâmbeşte şi-mi dă bună dimineaţa (englezeşte). Şovăi preţ de-o clipă (în ţara asta unde toată lumea trăieşte, cu bună ştiinţă şi chiar cu un soi de orgoliu stupid, într-o cultură a bombănitului şi a pesimismului cronic, aşa bună-dispoziţie e privită de obicei ca un semn sigur de scrânteală!), apoi îi răspund, înveselit. Minunea se repetă şi pe platoul din faţa Palatului Alexandru (Sándor palota), sediul preşedintelui Ungariei. Păstorul unui ciopor de turişti japonezi, singurii care bântuie acum prin Cetate—şi cred că nu o să le pară rău!—mă surprinde cu un zâmbet şi cu un salut la fel de prietenesc. Se vede treaba că trăim azi, la început de an, ziua minunilor!

Plimbarea mi-am încheiat-o dând roată dealului, pe promenada cu castani, care e atât de frumoasă în strai alb, încât mi-a pierit graiul...Am trecut şi pe la monumentul-mormânt ridicat de maghiari în cinstea ultimului guvernator otoman al Budei, Abdurrahman Abdi Arnaut Paşa, chiar pe locul unde bătrânul vizir a căzut luptând împotriva austriecilor, „în 1686, în a doua zi a ultimei luni a verii, după amiază, în al şaptezecilea an al vieţii sale,” după cum glăsuieşte inscripţia funerară, adăugând: „A fost un potrivnic viteaz! Pacea fie cu el!” Dacă nici vorbele astea nu l-or mângâia pe paşa şi nici mângâierile huriilor durdulii alături de care huzureşte acum în ceruri, neaua frumos aşternută pe mormântul ridicat de urmaşii potrivnicilor de odinioară sunt sigur că-i încălzeşte inima.

Până acasă am luat-o pe strada Hunfalvy, de obicei mai neumblată, ca să mă bucur de scârţâitul zăpezii încă necălcate de picior de om.

Când am plecat, vecinul de alături tocmai dădea, harnic, în ritmul iPod-ului ce i se iţea din urechi, zăpada de pe trotuar; acuma, la întoarcere, după un ceas şi un pic, pe unde curăţase el s-a aşternut nea de trei degete...

Breban, femeile şi Sfinţii Părinţei

Un fragment din Bunavestire a lui Breban (de la luciat citire) mi-a adus aminte de un crâmpei de homilie atribuită Sf. Efrem Sirul şi, într-altă formă, Sf. Ioan Gură-de-Aur, doi dintre cei mai influenţi dascăli creştini din toate timpurile. Textele lor au fost copiate şi răscopiate în Bizanţ, apoi şi-n toată lumea ortodoxă în felurite traduceri, numărându-se fără doar şi poate printre best seller-urile vremii. Iar influenţa autorilor, mai ales printre călugări şi popimea de viţă ascetică a fost (şi mai este încă) pe măsura succesului editorial.

Descrierea (doar ficţională?) a femeii-femeie din pasajul brebanian e oarecum contradictorie: întrutotul supusă Stăpânului ei şi toanelor acestuia, gata să încaseze una sau mai multe palme în sfânta zi de Paşti, după cum va fi sfântă voia Lui, dar, în acelaşi timp, fiară sălbatică în stare să-şi sfâşie rivalele numai pentru ca mai apoi să gâfâie fericită şi să scâncească de plăcere în vreme ce, drept răsplată, masculul o tânteşte la pământ şi-0 fecundează animalic. Nici bărbatul brebanian nu-i lipsit de contradicţii: locţiitor al lui Dumnezeu (şi-al lui Jupiter, îmbinând armonios misoginismul pre-creştin cu delirurile misogine ale Părinţilor), părinte de familie bând şi cumpătat, grijuliu cu bătrânii şi copiii, dar şi homo Neanderthalensis, mascul feroce care-şi târăşte femela (preferabil de păr), o trânteşte la sânul Gliei-Mamă şi-o posedă de-i sar capacele.

Cât e ficţiune şi cât obsesie personală în textul brebanian, poate judeca fiecare cititor cu răbdare şi parale (sau, mă rog, cu abonament la bibliotecă). Ce mi se pare mie fascinant în tot ghiveciul ăsta patriarhalist&păgân&creştin e vorba "unul care să-i răzbune pe toţi" (pe toţi bărbaţii, fireşte). Nu pot să ştiu la ce s-o fi gândit autorul când şi-a închipuit sexul şi căsnicia ca pe un soi de răzbunare supremă a întregului neam bărbătesc, dar nu m-aş mira să-şi fi adus aminte de strămoaşa Eva, cea cu păcatul dintâi, ispititoarea lui Adam şi capul tuturor răutăţilor, din pricina căreia bieţii bărbaţi sunt astăzi nevoiţi să-şi câştige traiul în sudoarea frunţii în loc să huzurească şi să zburde goi-goluţi, nevinovaţi şi fericiţi ca nişte mieluşei, pe tăpşanele din grădina Raiului.

Şi de-i aşa, apoi avem de-a face cu o bucăţică de teologie foarte rafinată, la fel de subtilă (chiar dacă nu la fel de împănată retoric) precum cea din fragmentul de mai jos (traducerea din greacă îmi aparţine), pe care n-ar strica să-l citească, mă gândesc, toţi câţi fac la noi paradă de ortodoxie.

Despre femeia rea (Ms. gr. BAR 1445, f. 263^v-264^v)

"Ce-i femeia? Cârligul diavolului, cursa şi laţul în care, ademeniţi, ne prăpădim. Ce-i femeia? Izvor al relelor, nenorocire pe pământ, tainiţă a spurcăciunii, însoţire de moarte-aducătoare, alunecuş privirilor, tăiş [ce străpunge] inima, pieire sufletului, însemn al iadului, patimă [ce ne târăşte] în prăpastie, ruşinare sfinţilor, odihnă Şarpelui, mângâiere diavolului. Ce-i femeia? Durere fără alinare, rău fără vindecare, sminteală celor ce s-ar mântui, pedeapsă zilnică, călăuză către întuneric, învăţătoare la păcate, dezvăluitoare a tainelor. Ce-i femeia? Fiară neruşinată, gură neînfrânată, desfătare ticăloasă, mijlocitoare a osândei veşnice, cuget pământesc, destrăbălarea bărbaţilor, poftă fără saţ. Ce-i femeia? Tulburarea casei, război ales de bunăvoie, înfrângerea bărbatului, desfrâul cu care te culci, grija cu care te trezeşti. Ce-i femeia? Viperă otrăvită, leoaică nemiloasă, aspidă otrăvitoare, panteră fioroasă, armă a diavolului, turbare [dorită] cu poftă, pieire lumii-ntregi, năpastă necurmată, şerpoaică neîmblânzită.

Căci neînsemnată e orice [altă] răutate faţă de răutatea femeii. Ia cată la uneltirile femeilor! [Femeia] l-a scos pe Adam din Rai şi pe preaputernicul Samson l-a orbit, ea l-a despărţit pe mult înţeleptul Solomon de slava lui Dumnezeu şi pe [prorocul] Ilie l-a făcut fugar, lui Ioan Botezătorul i-a retezat capul şi pe marele luminător al lumii, pe Ioan Gură-de-Aur l-a osândit să pribegească! Atât de mare nenorocire este femeia rea, încât unul dintre înţelepţii păgânilor a numit-o „un rău necesar”; „necesar”, [adică], pentru naşterea copiilor, dar socotind-o un rău absolut. Şi de vrei să fugi de o asemenea fiară, ascultă ce spune în cartea Proverbelor: „Fiule, să nu te biruie pofta după frumuseţe, nici să nu-ţi aşterni privirea asupra acesteia, ci ia-o iute la picior şi nu întârzia!”

Să se ştie că acela care se împreunează cu o femeie nu pentru a face copii, ci numai pentru plăcere, cade sub povara păcatului şi a judecăţii, chiar şi când se împreună cu femeia sa. Căci de aceea este dată căsnicia, ca [omul], pândit de coasa morţii, să se împreuneze [cu femeia] spre a-şi semăna urmaşi."

Ultimul paragraf e o adăugire a unui cititor inspirat de tiradele misogine ale Părinţelului. La aşa autor, aşa comentator!

Taclale şi bere

Bere la Terv, fireşte. Adică la cafeneaua/barul unde-şi fac veacul mai toţi studenţii de la noi de la universitate, generaţie după generaţie. Până acum un an şi ceva, se-nghesuiau (adică ne-nghesuiam) la mesele cam soioase alături de obişnuiţii locului, mai toţi trecuţi de 40 de ani, bărbaţi vajnici şi burtoşi, roşii-n obraji şi-n vârful nasului, care nu se speriau, după cum mi-a fost dat să văd nu o dată, de câteva halbe de bere, una-două sticle de rosé, ş-apoi, la botul calului, un păhărel de Unicum, că ajută la digestie.

De când cu renovarea, care a prefăcut cu totul vechiul presszó, bistroul de cartier tipic anilor '50, '60, '70, cu firmă de neon ca-n filmele americane, faianţă pe pereţi, scaune îmbrăcate cu muşama, linoleu pe jos şi chelneriţe rotofeie, plin de fum de ţigară, beţivi gureşi şi, vara, de muşte, s-a schimbat însă şi clientela. Acuma chelneriţele-s tinerele, subţirele, platinate şi o rup binişor pe englezeşte, dar una din ele, din păcate, se dovedeşte prea des meseriaşă într-ale zâmbitului din varful buzelor şi ale politeţii strepezite care s-a lăţit ca o molimă printre chelnerimea budapestană de nişte ani buni. Din clienţii de odinioară au mai rămas unii, mai cu dare de mână, pe care nu i-a descurajat noul look al barului, care acuma are două nivele (şi, paradoxal, mai puţin loc decât înainte) şi o grămadă de nimicuri retro răsfirate, atârnate, bătute-n cuie ori lipite pe unde a mai rămas un locşor neocupat de mesele noi şi de scaunele şi fotoliile desperecheate (care mai noi, care din anii '70 cu facelift meseriaş).

Înainte locul avea patină (dintr-aceea autentică, dată de miile de perechi de coate care i-au frecat mesele), acuma, după schimbarea la faţă, are look. Unul foarte trendy, dealtfel, în ton cu nostalgia retro, care a ajuns şi aici, unde socialismul de tip gulyás din vremea lui Kádár e din nou la modă, atât printre politicienii de dreapta, cât şi printre tinerimea care defilează cu icoana lui Che pe piept, în frunte ori pe unde se nimereşte. Aşa se face că barul e azi unul cu tematică, inspirată, cred, chiar de numele locului (terv înseamnă "plan" pe ungureşte, "planul cincinal"; numele e luat, cred, de la clădirea fostului Comitet al Planificării de Stat, care-i la doi paşi, pe strada Arany János). Printre brizbrizurile cinci-şase-şaptezeciste (între ele am văzut şi-o foaie îngălbenită & autentică din ziarul Partidului Muncitoresc de pe vremuri!) cineva a trântit şi-un televizor cu LCD care se potriveşte ca nuca (de cocos) în perete...

Da' să nu mă iau cu vorba! Mai nou se strâng aici liote de yuppies, bancheri şi amploaiaţi la birourile din zonă şi, din ce în ce mai des, turmele de turişti păstoriţi de autorii de ghiduri turistice.

Aseară, lângă masa noastră, două oiţe dintr-astea; ea, blondă, fâşneaţă, gureşă, cam luată de ce-o fi consumat; el, scurt şi îndesat, tuns periuţă, tăcut şi, din câte am băgat de seamă, niţel cam stânjenit de entuziasmele nevestei ("Împreună de 11 ani! Vă daţi seama!?"). Cum l-a auzit pe vecinul meu de masă vorbind englezeşte, tanti s-a şi vârât în vorbă, la-nceput cu măsură, apoi tot mai des şi mai pe-ndelete, că până la urmă noi ne-am mulţumit să tăcem şi să ne bem berea (bună! cehească! producţia locală e de nebăut, cu excepţia onorabilă a Dréher-ului). "Sunteţi englez? (către colegul meu) Aaaaaa, ce bine! Eu am o părere fan-tas-ti-că despre englezi!" "Cum, locuiţi în Scoţia? Aaaaaa, splendid! Mie-mi place la nebunie Scoţia!" "La universitate? Istoria economiei medievale? Vaaaaai, ceeee interesaaant! Eu întotdeauna mi-am dorit să studiez istoria economiei medievale!" "Sunteţi şi fermier? Din ăia care locuiesc la ţară? Creşteţi oiţe? Vaaaaaai, ce pitoresc!" "Fumaţi trabuc? Vaaaaaai, ce elegant! Îmi amintiţi de Winston Churchill!" Şi dă-i tot aşa..."Tu?" (către mine) "Român?" "Aaaaaa, dar la noi la Dublin sunt o grămadă de români" (ca să vezi! vasăzică nu numai în Italia...) "Cea mai bună prietenă a mea e româncă!" "Trebuie să-ţi spun, voi românii aveţi cele mai frumoase femei!" (Către soţ): "Nu-i aşa, dragă?" Mă rog, părerea lui n-am mai apucat s-o aflăm, că tocmai atunci s-a sculat strategic să meargă la toaletă. Şi tanti era nerăbdătoare să ne mai spună una, alta.

Norocul nostru că de la o vreme dumneaei şi-a adus aminte că tre' să prindă avionul către Dublin. La plecare l-a pupat pe amicul meu englez, şi încă pe amândoi obrajii, a dat mâna cu mine (mă rog, eram cumva mai la fereală, după masă, greu de ajuns la mine...), le-a-mbrăţişat & pupat pe amândouă chelneriţele, a lăsat un bacşiş de 25% (cum fac aici numai neamurile proaste şi turiştii care nu şi-au citit cu atenţie ghidurile, unde stă scris limpede: "Să nu dai bacşiş mai mult de zece la sută!") şi-a ieşit valvârtej, trăgându-l după ea pe soţior.

Din uşă ne-a mai trimis un rând de pupici.