Ispitit de albul sclipitor de afară şi de mirosul proaspăt de iarnă, am ieşit îndată din casă şi-am suit Dealul Cetăţii. Sus, la Bastionul Pescarilor (Halászbástya), care altădată geme de turişti, acuma, nime-n lume. Afară de cei doi şoimari zgribuliţi care, îmbrăcaţi medieval (câte perechi de izmene or fi purtând pe sub colanţii à la Errol Flynn?), îşi aşteptau clienţii dornici să se tragă-n poză alături de doi şoimi (autentici) şi de doi războinici medievali (de operetă) lângă statuia kitschoasă a regelui Ştefan cel Sfânt. De sus, de la galerie (acum, slavă Domnului, neîngrădită de bariera metalică aducătoare de bani din timpul sezonului), Pesta abia se întrezăreşte printre fulgii mărunţi şi prin pâcla fumurie care a învăluit oraşul. Totul împrejur e gri, dar nu cenuşiul plumburiu al zilelor apăsătoare de iarnă seacă, când crapă pietrele de ger şi cerul încremeneşte într-o culoare duşmănoasă, cu sclipiri reci, tăioase. Şi cerul şi pâcla din care se ivesc fulgii de nea, până şi Dunărea alene curgătoare sunt acum de un gri alburiu, cald, prietenos, ca un soi de vălătuc de aburi de basm, din care te aştepţi să apară în orice clipă un Moş Crăciun rotofei şi cherchelit.
Minunăţia asta de zăpadă are efecte din cele mai neaşteptate; când cobor scările, ca s-o iau în partea cealaltă, către Palatul Regal, mă-ntâlnesc cu o turistă care, după cum e îmbrăcată, nu poate fi decât americancă: palton elegant, pantaloni aşijderi călcaţi ireproşabil şi, în picioare, adidaşi, că ţin la tăvăleală. Îmi zâmbeşte şi-mi dă bună dimineaţa (englezeşte). Şovăi preţ de-o clipă (în ţara asta unde toată lumea trăieşte, cu bună ştiinţă şi chiar cu un soi de orgoliu stupid, într-o cultură a bombănitului şi a pesimismului cronic, aşa bună-dispoziţie e privită de obicei ca un semn sigur de scrânteală!), apoi îi răspund, înveselit. Minunea se repetă şi pe platoul din faţa Palatului Alexandru (Sándor palota), sediul preşedintelui Ungariei. Păstorul unui ciopor de turişti japonezi, singurii care bântuie acum prin Cetate—şi cred că nu o să le pară rău!—mă surprinde cu un zâmbet şi cu un salut la fel de prietenesc. Se vede treaba că trăim azi, la început de an, ziua minunilor!
Plimbarea mi-am încheiat-o dând roată dealului, pe promenada cu castani, care e atât de frumoasă în strai alb, încât mi-a pierit graiul...Am trecut şi pe la monumentul-mormânt ridicat de maghiari în cinstea ultimului guvernator otoman al Budei, Abdurrahman Abdi Arnaut Paşa, chiar pe locul unde bătrânul vizir a căzut luptând împotriva austriecilor, „în 1686, în a doua zi a ultimei luni a verii, după amiază, în al şaptezecilea an al vieţii sale,” după cum glăsuieşte inscripţia funerară, adăugând: „A fost un potrivnic viteaz! Pacea fie cu el!” Dacă nici vorbele astea nu l-or mângâia pe paşa şi nici mângâierile huriilor durdulii alături de care huzureşte acum în ceruri, neaua frumos aşternută pe mormântul ridicat de urmaşii potrivnicilor de odinioară sunt sigur că-i încălzeşte inima.
Până acasă am luat-o pe strada Hunfalvy, de obicei mai neumblată, ca să mă bucur de scârţâitul zăpezii încă necălcate de picior de om.
Când am plecat, vecinul de alături tocmai dădea, harnic, în ritmul iPod-ului ce i se iţea din urechi, zăpada de pe trotuar; acuma, la întoarcere, după un ceas şi un pic, pe unde curăţase el s-a aşternut nea de trei degete...
