Taclale şi bere

Bere la Terv, fireşte. Adică la cafeneaua/barul unde-şi fac veacul mai toţi studenţii de la noi de la universitate, generaţie după generaţie. Până acum un an şi ceva, se-nghesuiau (adică ne-nghesuiam) la mesele cam soioase alături de obişnuiţii locului, mai toţi trecuţi de 40 de ani, bărbaţi vajnici şi burtoşi, roşii-n obraji şi-n vârful nasului, care nu se speriau, după cum mi-a fost dat să văd nu o dată, de câteva halbe de bere, una-două sticle de rosé, ş-apoi, la botul calului, un păhărel de Unicum, că ajută la digestie.

De când cu renovarea, care a prefăcut cu totul vechiul presszó, bistroul de cartier tipic anilor '50, '60, '70, cu firmă de neon ca-n filmele americane, faianţă pe pereţi, scaune îmbrăcate cu muşama, linoleu pe jos şi chelneriţe rotofeie, plin de fum de ţigară, beţivi gureşi şi, vara, de muşte, s-a schimbat însă şi clientela. Acuma chelneriţele-s tinerele, subţirele, platinate şi o rup binişor pe englezeşte, dar una din ele, din păcate, se dovedeşte prea des meseriaşă într-ale zâmbitului din varful buzelor şi ale politeţii strepezite care s-a lăţit ca o molimă printre chelnerimea budapestană de nişte ani buni. Din clienţii de odinioară au mai rămas unii, mai cu dare de mână, pe care nu i-a descurajat noul look al barului, care acuma are două nivele (şi, paradoxal, mai puţin loc decât înainte) şi o grămadă de nimicuri retro răsfirate, atârnate, bătute-n cuie ori lipite pe unde a mai rămas un locşor neocupat de mesele noi şi de scaunele şi fotoliile desperecheate (care mai noi, care din anii '70 cu facelift meseriaş).

Înainte locul avea patină (dintr-aceea autentică, dată de miile de perechi de coate care i-au frecat mesele), acuma, după schimbarea la faţă, are look. Unul foarte trendy, dealtfel, în ton cu nostalgia retro, care a ajuns şi aici, unde socialismul de tip gulyás din vremea lui Kádár e din nou la modă, atât printre politicienii de dreapta, cât şi printre tinerimea care defilează cu icoana lui Che pe piept, în frunte ori pe unde se nimereşte. Aşa se face că barul e azi unul cu tematică, inspirată, cred, chiar de numele locului (terv înseamnă "plan" pe ungureşte, "planul cincinal"; numele e luat, cred, de la clădirea fostului Comitet al Planificării de Stat, care-i la doi paşi, pe strada Arany János). Printre brizbrizurile cinci-şase-şaptezeciste (între ele am văzut şi-o foaie îngălbenită & autentică din ziarul Partidului Muncitoresc de pe vremuri!) cineva a trântit şi-un televizor cu LCD care se potriveşte ca nuca (de cocos) în perete...

Da' să nu mă iau cu vorba! Mai nou se strâng aici liote de yuppies, bancheri şi amploaiaţi la birourile din zonă şi, din ce în ce mai des, turmele de turişti păstoriţi de autorii de ghiduri turistice.

Aseară, lângă masa noastră, două oiţe dintr-astea; ea, blondă, fâşneaţă, gureşă, cam luată de ce-o fi consumat; el, scurt şi îndesat, tuns periuţă, tăcut şi, din câte am băgat de seamă, niţel cam stânjenit de entuziasmele nevestei ("Împreună de 11 ani! Vă daţi seama!?"). Cum l-a auzit pe vecinul meu de masă vorbind englezeşte, tanti s-a şi vârât în vorbă, la-nceput cu măsură, apoi tot mai des şi mai pe-ndelete, că până la urmă noi ne-am mulţumit să tăcem şi să ne bem berea (bună! cehească! producţia locală e de nebăut, cu excepţia onorabilă a Dréher-ului). "Sunteţi englez? (către colegul meu) Aaaaaa, ce bine! Eu am o părere fan-tas-ti-că despre englezi!" "Cum, locuiţi în Scoţia? Aaaaaa, splendid! Mie-mi place la nebunie Scoţia!" "La universitate? Istoria economiei medievale? Vaaaaai, ceeee interesaaant! Eu întotdeauna mi-am dorit să studiez istoria economiei medievale!" "Sunteţi şi fermier? Din ăia care locuiesc la ţară? Creşteţi oiţe? Vaaaaaai, ce pitoresc!" "Fumaţi trabuc? Vaaaaaai, ce elegant! Îmi amintiţi de Winston Churchill!" Şi dă-i tot aşa..."Tu?" (către mine) "Român?" "Aaaaaa, dar la noi la Dublin sunt o grămadă de români" (ca să vezi! vasăzică nu numai în Italia...) "Cea mai bună prietenă a mea e româncă!" "Trebuie să-ţi spun, voi românii aveţi cele mai frumoase femei!" (Către soţ): "Nu-i aşa, dragă?" Mă rog, părerea lui n-am mai apucat s-o aflăm, că tocmai atunci s-a sculat strategic să meargă la toaletă. Şi tanti era nerăbdătoare să ne mai spună una, alta.

Norocul nostru că de la o vreme dumneaei şi-a adus aminte că tre' să prindă avionul către Dublin. La plecare l-a pupat pe amicul meu englez, şi încă pe amândoi obrajii, a dat mâna cu mine (mă rog, eram cumva mai la fereală, după masă, greu de ajuns la mine...), le-a-mbrăţişat & pupat pe amândouă chelneriţele, a lăsat un bacşiş de 25% (cum fac aici numai neamurile proaste şi turiştii care nu şi-au citit cu atenţie ghidurile, unde stă scris limpede: "Să nu dai bacşiş mai mult de zece la sută!") şi-a ieşit valvârtej, trăgându-l după ea pe soţior.

Din uşă ne-a mai trimis un rând de pupici.